• Dana Badea

Cod negru

Am intrat la Facultatea de Jurnalism în vara anului 1998. Înainte de vacanța din decembrie aproape toți profesorii ne-au dat temă să ne înființăm în spitale în data de 1 ianuarie '99 și să ne întoarcem de acolo cu știri. Pe 1 ianuarie fix, nu mai târziu, pentru că atunci ar fi trebuit să se atingă apogeul prezentărilor. Dacă te duceai mai târziu, nu mai prindeai nimic. Pe 2 sau pe 3 luai praful de pe tobă, nu mai pupai informație cu valoare de știre, nu mai scoteai nimic bun pentru radio, TV sau presa scrisă. Radioul și presa scrisă erau atunci la putere, iar noi, studenții, trebuia să năvălim pe 1 ianuarie cu reportofoanele noastre cu casetă, lipite cu bandă de izolat, cu pixuri mereu ”pe terminate” plus carnețele jerpelite, cu aparate foto pe film, și mai ales, cu legitimația de student care era complet incapabilă să ne deschidă uși. Trebuia să ne jucăm de-a jurnaliștii-oameni-mari și să ne facem materialele ca și cum chiar le-ar fi distribuit vreun ”Adevărul” sau ”Radio România Actualități”.

Nu m-am dus pe 1 ianuarie la niciun spital că n-am avut chef. Eram tânără, după Revelion, nu-mi ardea mie de umblat după bolnavi. Abia în data de 3 sau 4 ianuarie (nu mai țin minte exact) am început să dau târcoale pe la spitale. N-am găsit buluc de oameni, n-am găsit haos, n-am găsit nimic ieșit din comun ca să pot să fac o amărâtă de știre.

N-am avut atunci o știre din spital, dar azi aș fi avut. Azi, 3 ianuarie 2020, a fost o zi în care aș fi putut să-mi fac știrea cerută acum 21 de ani. Așa buluc de oameni la urgențe cum am văzut azi n-am văzut niciodată în 1 ianuarie. Zău că ar fi meritat un cadru.


Vă rog să vă închipuiți o cameră în care sunt găzduiți in mod normal 4 bolnavi. Maxim 6, dacă nu mai este absolut niciun loc în celelalte secții UPU. Maxim 6, adică 4 tărgi ”de-ale casei” și 2 suplimentare, îndesate între celelalte. Închipuiți-vă 6 oameni pe 6 tărgi. Apoi închipuiți-vă 12 oameni aflați în această cameră, în același timp. Pentru că nu poți să-i lași pe hol, suferinzi, fără tratament, până când se eliberează un loc la pat.

Jurnalista din mine și-ar fi dorit să facă o poză azi în ”13, la Monitorizare”, în amintirea zilelor în care ”pe 3 ianuarie nu mai prinzi știre”.

6 oameni pe tărgi și paturi și alți 6 oameni așezați pe scaune de plastic cum sunt cele de pe stadioane. Monitorizarea cu manșete de tensiune și cu electrozi cardiaci se făcea pe rând, frățește, sau după gravitatea cazului. În camera cealaltă încă 4 bolnavi. În total 16 oameni care aveau nevoie de îngrijiri, medicație și investigații, ”deserviți” de un medic urgentist, două asistente și o studentă (cu experiență, ce-i drept... :D ).

În celelalte departamente situația era la fel, n-aveai de unde să iei și unde să dai.


A fost ziua în care și cei mai vechi din sistem au spus că n-au mai văzut așa ceva. A fost mai mult și mai intens decât orice 31 decembrie și 1 ianuarie au prins reporterii din prezent. Bolnavi pe tărgi, bolnavi pe scaune, ca la teatru, bolnavi intrând pe ușă, o echipă mică de medici, asistenți și infirmiere și nerăbdare multă fulgerând din perechile de ochi ațintite spre noi.


Nu poți să-i ceri bolnavului răbdare când doare. Nu poți să le ceri aparținătorilor să înțeleagă de ce durează, de ce se strică aparatele la un astfel de aflux de pacienți, de ce stăm la coadă la radiologie sau la Computer Tomograf.

Fiecare parte își știe durerea proprie în momentele grele.


Azi a fost o zi de știre. O știre cu final fericit, pentru că, în cele din urmă, toate cazurile s-au așezat cuminți în parametri de normalitate. Oamenii mulți au fost îngrijiți și au ajuns la casele lor, probabil povestind cum au stat ”ca la lojă” într-o unitate suprasaturată.

Dacă astăzi aș fi fost din nou reporter, aș fi filmat-o cu drag pe doctorița Ioana Teodorescu, o zână mică, blonduță, cu ochi albaștri și cu zâmbet cald. Aș fi filmat o unicoarnă deșteaptă și bună și aș fi avut cea mai tare știre. I-am spus că o iubesc pentru tot ce a făcut în ”codul negru” de azi.


P.S.: știrile din ianuarie 1999 mi le-am făcut la mineriadă, din prima linie de foc, întregistrând și scriind în timp ce mâncam parizer cu pâine alături de mineri. M-am scos. 🤪

PPS: Imaginea este din filmul ”Code black”